La nivelul UE, există o serie de instrumente juridice pentru protejarea drepturilor romilor.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene interzice orice formă de discriminare bazată pe motive precum rasa, culoarea, originea etnică sau socială, orientarea sexuală (articolul 21). Articolele privind libertatea şi solidaritatea includ dreptul la educaţie (articolul 14), precum şi accesul la asistenţă medicală şi îngrijiri medicale (articolul 35). Carta impune, de asemenea, obligaţia de a asigura „o viaţă demnă tuturor celor care nu dispun de resurse suficiente” (articolul 34).
În plus, există o directivă care vizează în mod special discriminarea bazată pe originea etnică. Această directivă este obligatorie din punct de vedere juridic pentru toate statele membre ale UE şi le impune adoptarea unei legi naţionale care să includă dispoziţiile acesteia. Directiva 2000/43/CE protejează persoanele de etnie romă împotriva discriminării bazate pe apartenenţa la un grup etnic în domeniul ocupării forţei de muncă, protecţiei şi securităţii sociale, prestaţiilor sociale, educaţiei şi accesului la furnizarea de bunuri şi servicii. Directiva impune instituirea de către statele membre a unor organisme pentru promovarea egalităţii de tratament, care să poată prelucra plângeri individuale privind discriminarea pe baza motivelor stabilite în directivă.
În temeiul Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale a Consiliului Europei, statele sunt obligate, de asemenea, să adopte politici specifice pentru protecţia explicită a minorităţilor şi crearea condiţiilor pentru a permite dezvoltarea culturii acestora. Acesta este primul document obligatoriu din punct de vedere juridic dedicat protecţiei drepturilor minorităţilor. În afară de drepturile individuale, există drepturi care recunosc şi protejează în mod explicit comunităţi specifice. Acestea sunt comunităţi care cuprind un număr mai mic de persoane decât restul populaţiei unui anumit stat, care sunt cetăţeni ai statului în cauză şi care au caracteristici etnice, lingvistice sau culturale diferite de cele ale respectivei populaţii (definiţia ONU). Cu toate acestea, deşi protecţia drepturilor minorităţilor a devenii un criteriu de aderare pentru ţări precum România şi Bulgaria, unele stale europene nu au semnat sau ratificat încă recomandarea Consiliului Europei, inclusiv Franţa, Grecia şi Luxemburg. În alte ţări, a existat o punere în aplicare pro forma; totuşi, deseori drepturile de facto nu sunt suficient protejate de instituţiile responsabile cu executarea acestora.